Toradora! (Romanian):Volumul1 Capitolul1
Este moale şi dulce.
De este observat, sunt sigur, fiecare va dori să-l aibă,
De aceea nimeni nu l-a recunoscut vreodată.
Deoarece această lume l-a ascuns destul de bine, încat e dificil de obţinut.
Dar, vine o zi când este descoperit de cineva,
Şi doar cei vrednici să-l obţină vor putea să-l găsească.
Asta e tot.
Capitolul 1[edit]
- La naiba!
Şapte si jumătate dimineaţa. Era o dimineata plăcută, şi obscur în interiorul casei. Casa era un apartament cu două camere plus bucătărie ce înfrunta sudul, aflat intr-un bloc cu două etaje, la o distanţă de 10 minute de staţia de tren. Chiria era în jur de 80.000 de yeni.
- Mă dau bătut! Pur şi simplu nu îmi iese!
O mână frustrată a şters aburii de pe oglindă. Baia uzată era ceţoasă din cauza unui duş matinal. Aşa că, după ce a fost ştearsă, oglinda s-a întors la starea ei înnorată. Era inutil ca cineva să se răzbune pe oglindă indiferent cât de frustrat era...
- Chestia asta nu e decât o jecmăneală!
Fă-te mai blând cu breton plutitor — Sloganul acesta putea fi văzut în cea mai recentă revistă de modă pentru bărbaţi. Bretonul lui Takasu Ryūji „plutea” acum. Aşa cum spunea articolul, şi-a întins bretonul, şi-a uscat şuviţele cu uscătorul până au rămas drepte, apoi şi le-a dat uşor în părţi cu puţin gel de păr. S-a trezit în mod special cu jumătate de oră mai devreme pentru a-şi face părul să semene cu cel al unui model şi astfel să i se îndeplinească dorinţa.
Cu toate acestea,
- Poate am fost prea naiv când am încercat să mă schimb, doar schimbându-mi bretonul.
Ryūji a aruncat deprimat revista de modă, pentru care a avut nevoie de mult curaj ca să o cumpere, în coşul de gunoi. Din nefericire, considerând ţinta lui slabă, revista a ratat complet coşul, s-a deschis singură când a aterizat şi a răsturnat tot gunoiul. Pagina deschisă scria „Încă e timp să te pregăteşti pentru începutul şcolii. Blând sau sălbatic? Călătoria noastră spre modeling” Dacă ar fi după mine, nu sunt prea sigur că mi-ar păsa de modeling. Totuşi, aş fi vrut să mă schimb.
Dar am eşuat.
Simţindu-se înfrânt, Ryūji şi-a udat mâinile cu apă şi a chiufulit părul pe care şi-a petrecut aşa mult timp să îl aranjeze. A revenit la părul său obişnuit şi nearanjat. Apoi a îngenunchiat pentru a ridica gunoiul împrăştiat peste tot, pe jos.
- Aa? Ce-i asta... m...mucegai... e mucegai!
Chiar dacă el a şters întotdeauna aburul, chiar dacă a petrecut o zi întreagă săptămâna trecută curăţând mucegaiul din bucătărie şi baie... Tot efortul lui a fost irosit în acea cameră oribil de umedă. Muşcându-şi buzele supărat, Ryūji a încercat să vadă dacă poate curăţa mucegaiul cu nişte şerveţele. Bineînţeles, nu avea să fie niciodată aşa uşor, şi a ajuns să facă şerveţelele bucăţele. - La naiba, le-am consumat pe toate acum ceva timp. O să fiu nevoit să cumpăr nişte produse de curăţat mucegaiul, iarăşi. Pentru moment o să renunţ, dar mă voi întoarce cu siguranţă şi o să vă distrug, băieţi! Ryūji a privit în jos la pata de mucegai în timp ce strângea gunoiul. Apoi a şters cu putere podeaua cu nişte şerveţele de hârtie, curăţând orice fir de păr şi praf şi ştergând aburul de pe cadă înainte să-şi ridice capul şi să ofteze.
- O da, mâncarea pentru animale. Hei, In~ko-chan!
- Ah...
O voce piţigăiată a răspuns strigătului feroce al liceanului.
Bun, e treaz. Venindu-şi în fire, Ryūji a mers în picioarele goale în bucătăria parchetată, a luat puţină mâncare pentru animale gata preparată şi ziare de rezervă, şi s-a îndreptat spre colţul sufrageriei acoperite de tatami. Îndepărtând pânza ce acoperea colivia de acolo, Ryūji şi-a întâmpinat simpaticul lui animal pe care nu l-a văzut toată noaptea.
Acum, alţi oameni îşi pot creşte animalele diferit, dar aşa şi-a crescut familia Takasu papagalul. Pentru că arăta destul de oribil când dormea, în fiecare dimineaţă înainte să se trezească, trebuia să fie acoperit cu o pânză.
-Bună dimineaţa, Inko-chan.
Un papagal galben, acesta era Inko-chan. Ca de obicei, Ryuuji i-a pus nişte mâncare în timp ce vorbea cu el.
- B, bună... dimineaţa, ochii lui au clipit în sus într-un mod cam neplăcut şi enigmatic, cu toate astea a fost în stare să răspundă în japoneză. Deşi abia s-a trezit, părea să se afle înt-o dispoziţie destul de bună. Din cauza asta era drăguţ.
- Inko-chan, încearcă să zici să mâncăm.
- S,să, m...să mâncăm! Să! Mâncăm!
-OK, destul. Acum să vedem dacă poţi zice acel lucru. Încearcă si vezi dacă poţi să-ţi zici numele...haide, spune Inko-chan.
-I,I,In,I,In,Iiii...I... Inko-chan părea că foloseşte multă energie, aşa cum îşi clătina capul şi îşi umfla corpul rapid, apoi a bătut iute din aripi. ....Iiiii....
-Bleh!
Grrr... De ce sunt păsările aşa proaste? E de aşteptat când ai un creier care cântăreşte un gram. Ryūji oftă, împachetând ziarul unsuros. A aruncat ziarul într-o pungă de plastic. Când era pe cale să-l pună împreună cu restul gunoiului în bucătărie,
-...Unde...te...duci...
Idiotul întins in spatele fusumei părea că s-a trezit la rândul lui.
- Ryū-chan, ceea ce porţi acum e uniforma? De ce? a întrebat obosită.
Ryūji a înfăşurat cu eleganţa punga de gunoi şi a răspuns vocii,
- Merg la şcoală. Nu ţi-am zis deja ieri că şcoala începe azi?
-... Aa.
Desfăcându-şi picioarele deasupra futonului, a murmurat în mod repetat următoarele, ca şi când era pe cale să plângă,Atunci, atunci...
- Atunci, cum rămâne cu... prânzul lui Ya-chan? Nu am mirosit nici un pic de mâncare... nu ai făcut nimic pentru mine?
- Nu.
- Ehhh~... Atunci... ce o să facă Ya-chan... când se trezeşte...? Nu e nimic bun de mîncare...
- O sa fiu acasă până te trezeşti tu! Mă duc doar la Ceremonia de Deschidere.
- Ce... aşa deci...
Hee hee hee hee, a zâmbit în timp ce şi-a lipit piciorele desfăcute şi a început să bată din palme... Scuze, să bată din picioare.
- Ceremonia de Deschidere, hm? Felicitări~! Asta înseamnă că, Ryū-chan va fi în anul doi de azi încolo?
- Să lasăm deoparte asta. Nu ţi-am zis deja că, indiferent cât de ocupată eşti, trebuie întotdeauna să-ţi cureţi machiajul înainte să adormi? Pentru că te-ai plâns cât de obositor era, nu ţi-am cumpărat nişte şerveţele speciale de îndepărtat machiajul, Ryūji s-a uitat mai bine în jurul ei, ...Ah...AH! Ai lăsat pudră de machiaj peste toată perna! Nu pot să spăl asta! Ar trebui să ai mai multă grijă de pielea ta; nu mai eşti tânără!
- Scuze.
Chiloţii cu pete de leopard erau complet expuşi. Când s-a ridicat, sânii ei mari s-au clătinat în timp ce câteva şuviţe din părul ei chiufulit s-au prins în decolteu. Indiferent din ce cauză, unduirea părului sau unghiile lungi, oferea o impresie foarte feminină. Dar totusi,
- Cred că am băut prea mult, de-abia am venit cu o oră în urmă. Ah~ Aşa somnoroasă, a căscat, O da... am adus nişte budincă acasă.
Oftând şi frecându-şi genele groase, s-a îndreptat încet spre sacoşa cu cumpărături din colţul camerei.
Această aparenţă — buzele de cireaşă murmurând „budincă”, obrajii dolofani şi ochii rotunzi — asemenea caracteristici copilăreşti nu păreau să i se potrivească.
Deşi puţin bizară, putea fi încă numită o femeie frumoasă.
- Hm... Ryū-chan, nu găsesc lingura.
- Poate vânzătorul a uitat să o pună înăuntru?
- Nu se poate! L-am văzut când a pus-o. Asta e ciudat....
Aceasta era mama lui Takasu Ryūji: Nume de scenă „Mirano”. Treizeci şi trei de ani(a pretins întotdeauna că va avea veşnica vârstă de 23 de ani), lucra ca o animatoare în singurul bar al oraşului „Bishamontengoku”
Yasuko a vărsat conţinutul pungii lângă futon şi a cotrobăit prin alimente. Faţa ei micuţă s-a încruntat,
- E aşa întuneric aici...Nu pot găsi lingura în condiţiile astea! Ryū-chan, poţi să tragi perdelele?
- Sunt deja trase.
- Eh~...? Ahh, corect...cum nu mă trezesc mereu la ora asta, am uitat...
În interioarul unei camere întunecate, cuplul, oarecum ciudat, mamă-fiu a oftat împreună.
Era vorba de fereastra îndreptată spre sud.
Au trecut şase ani de când s-au mutat aici. Înăuntrul acestei case mici, unde cei doi locuiau, singura sursă de lumină naturală venea de la fereastra sudică. Cum intrarea se afla în nord şi erau înconjuraţi la est şi la vest de zidurile vecinilor, numai partea sudică avea ferestre. În ciuda acestui lucru, soarele lumina abundent, în special pe pacursul dimineţii. Nu era nevoie să se aprindă luminile de la răsărit până la apus, mai puţin când ploua.
Lumina strălucitoare a soarelui obişnuia să se reverse din belşug asupra lui Ryūji, în timp ce acesta, îmbrăcat în uniformă, prepara micul dejun pentru amândoi, şi asupra lui Yasuko care dormea fără griji.
Însă, toate astea s-au sfârşit anul trecut.
- Blestemat să fie complexul acesta de apartamente.
- Oare ce fel de oameni or locui acolo? Şi aprinde luminile odată!
Anul trecut, la doar câţiva metrii de peretele sudic al acestei case, un complex de apartamente de lux, cu zece etaje, a fost construit.
Prin urmare, soarele nu mai reuşea să strălucească direct.
Acest lucru l-a adus deja pe Ryūji în pragul nebuniei şi frustrării de nenumărate ori — rufele nu mai puteau să se usuce; tatami-ul se umfla din cauza umidităţii, se răsucea la colţuri şi mucegăia; şi câteodată chiar îngheţa.
Tapetul a început să se decojească, lucru care trebuie să fie din vina umezelii. Nu contează, ţinând cont că apartamentul este închiriat, asta voia să-şi zică Ryūji. Totuşi, fiind foarte sensibil la dorinţa lui de a menţine un loc ordonat şi curat, Ryūji nu putea decide să tolereze şi să facă un compromis în legătură cu acest lucru.
Privind în sus, spre complexul acoperit cu alb, de înaltă clasă, aceşti doi sărmani oameni nu puteau face altceva decât să rămână umăr lângă umăr, cu gurile deschise.
- Hmm, nu mă afectează prea mult pe mine, deoarece Ya-chan oricum doarme în timpul dimineţii!
- Nu are rost să ne plângem. Oricum, din cauza asta, chiria a coborât cu 5000 de yeni.
Luând o lingură din bucătărie şi oferindu-i-o lui Yasuko, Ryūji s-a scărpinat în cap şi a zis,
- Ei bine, am plecat.
Acum nu era timp pentru momente de familie; era aproape timpul să plece.
Purtând jacheta sa gakuran, Ryūji şi-a îndoit trupul său în continuă creştere, pentru a-şi pune ciorapii. Pe când se asigura că şi-a luat tot ce avea nevoie, brusc a observat glasul slab din adâncul inimii. Exact, azi era începutul noului an şcolar.
După Ceremonia de Deschidere venea schimbarea claselor. Deşi a eşuat în încercarea sa de a-şi schimba imaginea, acest lucru nu era suficient să-l deprime, pentru că speranţa încă exista în inima lui Ryūji. Sau poate erau doar aşteptări? Oricum, era acel tip de sentiment slab, deşi nu considera că este cazul să-l exprime.
- Am plecat. Nu uita să încui uşa, şi schimbă-te în pijamale!
- Ok~ay! Ah, hei Ryū-chan, Yasuko stătea întinsă pe futon şi muşca din lingură cu molarii. A început să zâmbească ca un copil.
- Ryū-chan arată mai energic ca de obicei astăzi! Luptă cu putere! Eşti în anul doi acum! Ăsta e un loc unde Ya-chan nu a fost niciodată înainte, să ştii. Pentru a putea să îl nască pe Ryūji, Yasuko a renunţat la liceu când era încă în anul întâi, aşa că nu ştia cum era viaţa când treceai în anul doi. Ryūji s-a simţit puţin trist pentru un moment.
- ...Mda.
A zâmbit puţin şi şi-a ridicat mâna. Asta pentru a-i mulţumi mamei sale. Totuşi, această acţiune bine-intenţionată a condus la un rezultat neaşteptat de rău.
- KYAA! Yasuko a ţipat şi a început să se rostogolească de colo-colo, şi în sfârşit a zis acea frază. În sfârşit a zis acea frază!
- Ryuu-chan e atâââât~ de cool! Arăţi din ce în ce mai mult ca tatăl tău acum!
- !!!
...a zis-o.
Ryūji a închis fără zgomot uşa de la intrare şi a privit spre cer. Şi-a ferit ochii când a simţit că se afundă într-un vârtej aflat dedesubt. NU! Nu vreau asta! Nu vreau asta! Taci din gură!
Asta! Ăsta e singurul lucru pe care nu vreau să-l aud. În special azi.
Arăţi la fel ca tatăl tău — se pare că Yasuko nu înţelege că aceasta frază îi provoacă lui Ryūji multe chinuri. Acesta era motivul pentru care a cumpărat acea revistă şi a încercat să-şi facă bretonul să „plutească cu blândeţe”
Părăsind locuinţa, Ryūji spre şcoala la care putea ajunge pe jos. Faţa sa încordată părea deformată. În ciuda acestui lucru, păşea cu paşi mari ca şi când ar fi purtat de vânt. Oftând, şi-a pus mâinile peste breton pentru a-şi acoperi ochii. Acesta era un obicei al lui Ryūji. Într-adevăr, sursa agoniei lui Ryūji era acei ochi.
Erau răi!
Nu avea nimic de-a face cu vederea lui perfectă. Era vorba de aspect; păreau fioroşi.În ultimul an Ryūji a crescut foarte rapid, acum avea un aspect bărbătesc. Deşi nu era super-arătos, nu arăta nici ca un tocilar retras.
...Ahem.
Oricum, nu arăta rău, deşi nimeni nu i-a zis asta până acum; cel puţin asta credea Ryūji.
Cu toate acestea ochii lui erau neobişnuit de fioroşi; erau aşa de răi încât nu mai putea să ignore acest lucru. Ochii lui făceau parte din acel tip de ochi puţin îndreptaţi in sus, cu partea albă ocupând mare parte din globul ocular, în timp ce pupilele ocupau o mică porţiune. Bineînţeles, astea erau doar lucrurile de bază, nu cea mai rea parte. Pentru că ochii lui erau mari, albul lor reflectă continuu o privire foarte puternică şi tăioasă, în timp ce pupilele minuscule se mişcă cu bruscheţe de parcă sunt pe cale să taie în bucăţele duşmanul din faţa lui, indiferent de intenţiile lui Ryūji.
Erau aceşti ochi care, de regulă, fac o persoană să fugă cu toată viteza după contactul vizual. Ştia asta foarte bine. De fapt, când a văzut o poză de grup în care apare, chiar şi el a fost descumpănit după ce s-a mirat, „Dumnezeule, de ce arată aşa supărat... Ah, ăsta sunt eu?”
Pe de altă parte, ar putea fi vina personalităţii sale dure. Vorbea cam nerafinat, lucru care avea de-a face cu sensibilitatea lui extremă. Din cauza asta glumea şi se prostea foarte rar. Poate era din cauza asta, sau poate era din cauză că locuia cu cineva ca Yasuko, ceea ce l-a făcut să-şi piardă orice urmă de virtuozitate şi credibilitate. Mai mult decât orice altceva, Ryūji se mândrea cu faptul că este pragmatic de protectiv cu sine însuşi.
Dar ca rezultat...
- Ta–Takasu-kun...! Încerci să provoci un profesor!? C,cineva! Aduceţi-mi un baston!
Nu, nu încercam! Voiam doar să-mi cer scuze pentru că am uitat să vă înmânez tema.
- Î,î,î,î,îmi cer scuze... Nu am vrut să te lovesc! Tipul ăla m-a împins spre tine!
Cine se înfurie când e lovit uşor în umăr?
- Am auzit că Takasu-kun a dat buzna peste o ceremonie de absolvire la altă şcoală când era în generală, a dat buzna până şi peste camera lor de radiodifuziune!
Încetează să mă faci să arăt ca un delicvent periculos! - — O să am iarăşi parte de neînţelegerile astea?
Privind în urmă la acele amintiri dureroase, Ryūji nu s-a putut abţine să nu ofteze.
Notele lui nu erau proaste, şi nu a întârziat, nici nu a absentat vreodată. Nu s-a certat niciodată cu nimeni, darămite să se bată cu cineva. Simplu, Takasu Ryūji era un tânăr obişnuit.
În ciuda acestui lucru, datorită ochilor săi fioroşi, şi doar din această cauză, toată lumea a ajuns la concluzia că este un delicvent periculos— totodată faptul că singura sa rudă e o animatoare de noapte, a condus indirect la această concluzie.
După ce a petrecut un an cu colegii săi, mare parte din neînţelegeri au fost rezolvate. Un an nu e scurt, în special pentru un licean. Problema era că totul începea din nou azi, fără a mentiona că eforturile lui de a-şi schimba imaginea au eşuat.
Era totuşi ceva plăcut în schimbarea claselor, ţinând cont că Ryūji dorea să fie în aceeaşi clasă cu cineva anume. Dar când gândurile i s-au mutat spre chinul pe care avea să-l sufere după aceea, aşteptările sale naive s-au înjumătăţit instantaneu. Fără a mai menţiona gura mare a lui Yasuko. Nu, greşit! Toată vina trebuia pusă pe genele enervante ale tatălui său!
-Tatăl tău, hm? E în rai acum. Era chiar cool, obişnuia să îşi pieptene, calm, părul pe spate, pantofii lui ascuţiţi străluceau întotdeauna, şi obişnuia să-şi pună un lanţ lu~ng de aur în jurul gâtului, în acelaşi timp purtând un costum obişnuit şi un Rolex. Înăuntru, întotdeauna îşi îndesa o revistă groasă.
- De ce? Când a fost întrebată, Ya-chan i-a răspuns: Ca să nu-şi facă griji că va fi înjunghiat. Ahh~ am fost aşa de emoţionată~!
Ryūji nu-şi putea scoate din minte modul în care Yasuko părea să leşine când vorbea despre el, apoi era şi acea fotografie a tatălui său care a rămas în urmă. Atitudinea tatălui său era aşa cum a fost descrisă de Yasuko. Stând cu picioarele depărtate, arătând mândru, purta la subraţ o servietă mică. Era îmbrăcat într-un costum alb cu o cămaşă viu-colorată deschisă la gât. Cele două inele de aur de pe degete licăreau şi purta chiar şi un cercel cu diamant în ureche. Şi apoi era faţa lui pe care se citea „Tu vorbeşti cu mine?, cu bărbia îndreptată în jos spre cameră. Mama lui, însărcinată, zâmbea veselă. Tatăl lui avea chiar şi un dinte de aur ce se vedea când zâmbea.
Totuşi era, de fapt, blând şi serios şi nu ar fi făcut rău unei persoane normale, sau măcar asta zicea Yasuko, dar pentru ce motiv o persoană blândă şi serioasă ar fi devenit un gangster!? Şi, mai exact, cine ar lăsa însărcinată o fată de liceu aşa tânără?
Cel mai important, acei ochi... Dacă cineva ar fi privit de acei ochi tăioşi, ar înmâna rapid portofelele şi ar spera ca nimic rău să nu se întâmple. Ochii ăia erau folosiţi doar pentru asta: stoarcere de bani prin violenţă. Şi iată că acei ochi erau acum fixaţi pe faţa lui. Ryūji brusc se cutremură. Dacă chiar şi el avea această părere despre tatăl lui, nu-i de mirare că toată lumea îl înţelegea greşit pe el!
Apropo, era posibil ca tatăl său să fie încă în viată. Potrivit lui Yasuko, în timp ce ajuta un subaltern să scape, a fost bătut măr şi aruncat pe fundul portului Yokohama. Cu toate astea, nu era niciun mormânt, niciun altar, niciun artefact, niciun epitaf, nici măcar un corp; nu era nicio dovadă că aşa ceva s-a întâmplat vreodată. Câteodată, când e beată, Yasuko ar spune în glumă fără niciun motiv:
- Mă întreb cum ar reacţiona Ryū-chan dacă tatăl tău s-ar întoarce brusc? Hohohoho, glumesc!
Tata probabil meditează intr-o încăpere rece ca gheaţa! Ca fiu al lui, simt că —
- Hei, Takasu! ’Neaţa! E o dimineaţă grozavă, nu-i aşa?
Auzindu-se strigat de cineva din spatele lui, Ryuuji s-a întors repede şi a ridicat mâna,
- O, Kitamura. ’Neaţa!
’’ N-am ce face, dacă mă opresc şi îl aştept pe prietenul meu să mă ajungă din urmă, oamenii or să creadă că o să-l sugrum, chiar dacă nu e cazul.’’ Ryūji s-a gândit, în tăcere, la acest lucru. Neînţelegerile sunt inevitabile, şi într-un asemenea caz trebuia să se explice cît putea de politicos. Atâta timp cât avea suficientă răbdare, oamenii or să înţeleagă. Era singurul lucru pe care putea să-l facă, şi astfel era singurul lucru pe care trebuia să-l facă!
Privind în sus spre cerul albastru, lumina puternică a soarelui l-a forţat pe Ryūji să-şi strângă ochii. Astăzi era o zi frumoasă, nu era niciun pic de vânt. Florile de cireş cădeau fără zgomot, în această perioadă a anului, şi au aterizat uşor pe capul lui Ryūji.
Ryūji continuă să-şi suporte caznele şi a păşit rapid cu pantofii săi negrii, strălucitori. Vremea era grozavă pentru Ceremonia de Deschidere de astăzi.
- Wow! Îţi baţi joc de mine, suntem în aceeaşi clasă cu Takasu!
- Chiar arată intimidant, cât de înfricoşător!
- Cine-o să vorbească cu el?
- Nu, nu eu.
- De ce nu te duci tu? Hei! Nu mă împinge...!
Puteţi să spuneţi ce vreţi, nu mă mai afectează nimic.
Ryūji a intrat în clasă în cel mai calm mod posibil, ignorând privirile colegilor şi s-a aşezat în bancă cu spatele la ei, totodată privind în depărtare cu ochii săi tăioşi. Lingându-şi buzele uscate, picioarele au început să-i bâţâie în mod inconştient. În ochii unui martor, părea un carnivor periculos în căutarea unei prăzi slabe.
- La fel ca de obicei, hm? Se pare că şi aici vor fi persoane care te vor judeca greşit. Ei bine, situaţia asta o să se rezolve în scurt timp, oricum! În plus, sunt cu tine, fără să mai spun că sunt destui dintre colegii noştrii din Clasa-A aici.
- O, nu-ţi face griji, nu mă deranjează cu adevărat.
Ryūji i-a răspuns cu un zâmbet blând bunului său prieten Kitamura Yūsaku, care a ajuns cu el în clasă şi în acest an. Cu adevărat, Ryūji era într-o dispoziţie foarte bună, dar nu într-un mod în care şi-ar linge cu cruzime buzele chiar înainte să sară asupra prăzii. În cazul acela nu ar rânji de la o ureche la cealaltă şi nu ar părea gata să decoleze ca o rachetă. Motivul pentru care era atât de fericit nu ţinea de relaţia lui cu Kitamura. Unui asemenea prieten, Ryūji i-ar zâmbi blând şi i-ar zice: „Se pare că suntem iar în aceeaşi clasă, Kitamura!” Nu, motivul pentru care simţea că mai are puţin şi decolează ca o rachetă era—
- O, Kitamura-kun! Suntem în aceeaşi clasă anul ăsta!
—ea.
- Hm? Ah! Kushieda, şi tu eşti în Clasa-C?
Ee!? Vrei să zici că abia acum ai aflat? Cât de rece, cel puţin verifică lista cu nume a clasei în prima zi de şcoală!
- E vina mea. Ce coincidenţă. Asta înseamnă că avem mai mult timp să aranjăm întâlnirile clubului!
- Ahaha, corect! O, Takasu-kun...nu? Îţi aminteşti de mine? Apar din când în când lângă Kitamura-kun, s-a oprit.
- ...
- Ah, mm, pot să îţi zic Takasu-kun?
- ...Ah...er...
În acel moment un înger s-a arătat.
Înaintea ochilor lui Ryuuji era un zâmbet care strălucea la fel de intens ca soarele, la fel de călduros ca lumina soarelui care obişnuia să intre prin fereastra sudică a casei sale, luminând totul în calea sa. Razele de lumină au devenit atât de puternice încât Ryūji nu mai putea să-şi ţină ochii deschişi.
- Kushieda Minori, nu?
’’AHH! La naiba!I-am zis numele corect!Dar!’’ Vocea lui suna prea rece. Ryūji simţea că-i vine să urle. ’’De ce am dat un răspuns ca ăsta? De ce n-am putut să spun ceva mai bun?’’
- Wow! Ţi-ai amintit numele meu întreg, sunt aşa fericită!
A făcut o mică pauză, „O doamne! Cineva de acolo mă strigă! Trebuie să plec, Kitamura-kun. Ne vedem la prima întâlnire de club din acest semestru ca nişte liceeni în anul doi! Aşa că nu uita! Takasu-kun, mai vorbim şi altă dată!”
Văzând că se întoarce să plece, Ryuuji şi-a ridicat încet şi stângaci mâna, dar era deja prea târziu. Ea deja dispăruse.
- A zis că e fericită. A zis că o să vorbim şi altă dată.
Kushieda Minori.
- A zis că e fericită. A zis că o să vorbim şi altă dată.
În sfârşit i s-a îndeplinit dorinţa să fie în aceeaşi clasă cu Kushieda Minori.
- A zis că e fericită. A zis că o să vorbim şi altă dată.
A zis, „ E fericită...”
- Takasu?
—Whoa!?
Kitamura a apărut brusc în faţa lui, făcându-l să cadă peste scaun
- De ce rânjeşti?
- Nu, nu–nu-i nimic.
-O serios? Kitamura a împins în sus ochelarii cu degetul mijlociu.
Ryūji s-a simţit cu adevărat recunoscător, pentru că e posibil ca Kitamura să fie singura persoană din această lume care îşi poate da seama dacă zâmbeşte sau nu. Mai era ceva pentru care îi era recunoscător lui Kitamura.
- ...Kitamura, tu, îşi căuta cuvintele. Cum să-ţi spun asta. Er– tu pari mereu relaxat când vorbeşti cu fetele, vocea lui Ryūji coborî la o şoaptă, cum ar fi Kushieda-san!
- Hm? Ce vrei sa zici?
Ochii din spatele ochelarilor lui Kitamura s-au lărgit. Nu era modest. Mai degrabă era surprins. ’’Se pare ca nu şi-a dat seama.’’ Ryūji a decis să păstreze pentru sine ceea ce era pe cale să îi zică acestei persoane destul de dense.
Coversaţia lui lejeră cu puţin timp în urmă cu Kushieda a sunat atât de „natural”. Nu, nu doar cea mai recentă.Încă de anul trecut, Kitamura a fost mereu în stare să vorbească cu ea în mod natural. Mai mult decât atât, erau amândoi în clubul de softball!
Ryūji a fost mereu acolo, încercând în mod constant să îi zâmbească blând sau să fie salutat de ea; tot acest efort ar putea să mişte pe cineva până la lacrimi. Ca să folosim fotbalul ca o metaforă, Ryūji ar fi un apărător central care foarte rar avea şansa să participe în atac.
Totodată, pentru că era mereu lângă Kitamura şi avea şansa să observe conversaţia acestuia veselă cu Kushieda, a început Ryūji să realizeze că era foarte drăguţă şi că o place şi ar vrea să se împrietenească cu ea.
Multele ei expresii vesele.
Trupul ei delicat şi mişcările exagerate.
Zâmbetele inocente şi vocea clară.
În ciuda aparenţei lui intimidante, reuşea să-şi menţină veselia obişnuită în prezenţa lui, până în prezent.
Asta e Kushieda.
Pentru Ryūji, ca o fată să devină iubita lui, ea trebuie să fie atrăgătoare şi mai strălucitoare decât razele soarelui. Să fie energică şi directă, pentru el acest lucru e mai important decât orice altceva, şi de fapt aşa ar trebui să fie o fată.
Dar totuşi—
- Despre ce vorbeşti? Cum ar putea fi posibil pentru mine să vorbesc natural cu fetele? Ştii foarte bine cum le place să îmi zică!
Ryūji nu a putut să se abţină să nu ofteze. De invidiat!
Doar privind felul în care vorbeşte Kitamuara era suficient să-i în sângereze ochii. Totuşi Kitamura continuă,
- Nu mă descurc cu fetele. Ma gândesc că probabil n-o să-mi fac niciodată o iubită pentru tot restul vieţii.
Deşi voia să răspundă cu
- Eu nu cred asta...
Uitându-se la nobilul din faţa lui ce radia ignoranţă, Ryūji a înghiţit ce urma să zică. Indiferent ce ar zice, probabil că tipul din faţa lui nu ar înţelege niciodată. Ryūji a simţit un val de depresie.
Era adevărat că fetele îl numeau Kitamura „Maruo”, după acel „Băiat de Treabă” tipic din Chibi Maruko-chan. Poate că există nişte asemănări, acest lucru explicînd cum şi-a căpătat porecla. Pe lânga asta, are multe alte însuşiri: ochelari cu dioptrii foarte mari, o personalitate directă, note excelente, nu urmează moda flirturilor, şi menţine nişte valori destul de tradiţionale.
În situaţia care trebuie, el ar zice „ Acest lucru este corect”; el este tipul de persoană capabilă să creeze o atmosferă veselă în clasă. Apropo, el este fostul reprezentant al clasei, actualul vice-preşedinte al Consiliului Studenţilor şi candidatul cu cele mai multe şanse să fie ales noul preşedinte al echipei de softball. Era normal ca toţi să râdă de el.
Problema nu era înfăţişarea lui. Nu. Ca să fim mai precişi, la o privire mai atentă s-ar observa că este surprinzător de arătos. În combinaţie cu personalitatea lui consistentă în interior şi în exterior, precum şi cu abilitatea de a râde de el însuşi, nu era absolut nimic neplăcut la el.
Aşa că deşi pretindea că e tachinat mereu de fete, asta nu se întâmpla pentru că îl urau.
Ah, deci din cauza asta, Ryūji a înţeles într-un final.
Acum că se gândea la asta, Kitamura era destul de popular cu fetele, nu doar cu Kushieda; era capabil să vorbească natural cu toate. De fiecare dată când îl vedeau, fetele ziceau ceva de genul: „Ah~sunt iarăşi în aceeaşi clasă cu Maruo!” la care Kitamura răspundea nonşalant: „Oo? Şi e o problemă asta?
Şi totuşi pretinde că nu se descurcă cu fetele.Nu e ca şi când se tem de el, ca în cazul meu. Pe când era adâncit în gânduri, a auzit pe cineva zicând:
- Whoa, înfricoşător!
Vezi? O luăm de la capăt!
Ryūji stătea lungit pe banca lui şi ignora vocile pe care le auzea ocazional. Cu puţin timp în urmă plutea mai sus decât Luna pentru că era în aceeaşi clasă cu Kushieda Minori, aşa că nu prea îi păsa de părerea celorlalţi despre el.
- Arată formidabil. Ţi-am zis eu că tipul ăsta nu e o persoană normală.
- Whoa, uită-te la ochii ăia. Dacă îl superi pe posesorul acestori ochi, poţi fi ucis!
Vraja părea să se fi rupt. Ryūji a început să observe că şoaptele ne-răutăcioase se înmulţesc.’’Ar fi mai bine să mă ascund în baie până ajunge noul diriginte’’, medita Ryūji pin de speranţă. I-ar mai limpezii mintea puţin. S-a ridicat şi, tocmai când era pe cale să iasă pe uşă, a simţit ceva lovindu-se uşor de stomacul lui.
-Hmm...?
Ryūji a crezut că s-a lovit de ceva, dar nu era nimic în faţa lui.
- Asta-i ciudat. Ryūji şi-a miscat ochii în jurul lui, totuşi tot ce vedea era—
Elevii au început să strige:
- Vai! Cum era de aşteptat de la Takasu-kun; va face prima mişcare?
- Meciul morţii a început deja? Când am văzut lista cu numele elevilor din clasă, am ştiut că va fi o clasă teribilă.
Tot ce putea vedea Ryūji erau noii săi colegi şoptind între ei.
- Vorbesc despre mine? Totuşi, de ce?
Unul din membrii clasei a venit cu titlu, „ Încleştarea Titanilor. Hmm?”
- Suntem deja în finală.
Toată lumea vorbea ciudat.
Încleştarea Titanilor?
Finală?
Despre ce naiba vorbeau?
Ryūji şi-a înclinat puţin capul, încercând să înţeleagă ce se petrece.
- Nu ai de gând să îţi ceri scuze nici măcar după ce te loveşti de cineva?
A auzit o voce foarte rece emanând de undeva. Tonul straniu şi calm al vocii suna ca şi cum ar încerca să suprime şi să reţină o emoţie ce era pe cale să explodeze. Totuşi nu ştia de unde vine această voce.
- Hm?
Dispoziţia deveni sumbră.
Ryūji privi spre dreapta, nu era nimeni; privi spre stânga, nici acolo nu era nimeni; plin de presimţiri rele, privi în sus. Din fericire, nici acolo nu era nimeni.
- Asta înseamnă—
Deci venea de dedesubt. Jos, chiar sub ochii lui, într-un loc mult mai jos decât pieptul lui Ryūji, era un mănunchi de păr. Primul lucru care i-a venit în minte era că semăna cu o păpusă. Oricum, era foarte mică. Părul ei lung şi drept flutura uşor şi acoperea trupul micuţ al Tigrului din Palmă(n.t Palmtop Tiger)
- Tigrul din Palmă? Expresia misterioasă a apărut brusc în mintea lui Ryūji, făcându-l să o zică cu voce tare fără să se gândească. Probabil că a auzit pe cineva şoptind asta în apropiere.
- Tigrul din Palmă!?
Atunci asta înseamnă...
- Pe cine–
’’Aşa i se spunea acestei păpuşi? Deşi e suficient de mică să încapă într-o palmă, ce are ea în comun cu un tigru?’’
–pe cine numeşti tu Tigrul din Palmă?
Asta nu era o ocazie în care să poţi gândi prea mult, pentru că această persoană, orice ar fi ea, a început să-şi ridice bărbia şi, cu ochii ei...
- WHOA!!
A fost nevoie de trei secunde. Totul a devenit tăcut, deşi probabil asta era doar imaginaţia lui Ryūji. Pentru o clipă a avut impresia că se află în vacuumul creat de unda de şoc după o explozie. Zgomotul de fundal a revenit încet în auzul tuturor. Înainte să-şi de-a seama, Ryūji a văzut că era întins pe spate.
Nu era doar el, cei câţiva colegi din apropiere au fost loviţi la rândul lor şi gemeau, în timp ce alţii se pregăteau să fugă.
Ce s-a întâmplat?
- Deja ştiu răspunsul. Nu s-a-ntâmplat nimic.
Doar că această fată din faţa lui—
- O persoană aşa neajutorată.
Tot ce a făcut a fost să se uite la Ryūji cu acei ochi mari ai ei, nimic mai mult.
Asta a fost tot.
În câteva secunde, Ryūji a fost cuprins de groază. Mintea i s-a golit, trupul i-a paralizat din cauza presiunii create de fată. Ryūji era repulsat de privirea ei, sau mai exact, era repulsat de aura care emana din ochii ei, făcându-l cadă pe jos.
Diferenţa era prea mare, erau la nivele complet diferite. Fiind o persoană ai cărei ochi erau la fel de intimidanţi, Ryūji a fost complet învins.
Pentru prima dată Ryūji a înteles ce înseamnă să ai ochi fioroşi. Includeau esenţa necesară a unei fiinţe, precum şi o ferocitate pe măsură; sau, mai exact, o „intenţie de a ucide”.
- Hmph.
Timp de câteva secunde, care au părut o veşnicie, Ryūji a simţit un dispreţ subtil în ochii ei care nu s-ar stinge nici dacă ar fi înjunghiată în inimă.
- Un dragon...? Cât de jalnic.
Şi-a deschis buzele cireşii şi a scuipat cu viteza glonţului cuvinte care aveau o rezonanţă copilăroasă. Mâinile ei incredibil de mici au împins cu putere, într-o parte, părul ciufulit, în timp ce pleoapele moi i-au ascuns intenţiile criminale. Acei ochi erau acum la fel de limpezi ca ochii de sticlă ai unei păpuşi şi s-au fixat cu răceală asupra lui Ryūji.
- E drăguţă, dar e şi înfricoşătoare.
Avea o faţă de un alb palid, păr brunet incredibil de lung, mâini, picioare şi umeri de dimensiuni foarte mici, în timp ce pupilele ei strălucitoare erau înconjurate de gene delicate. Era la fel de adorabilă ca o bomboană conţinând toxine mortale, la fel de dulce ca o floare care putea ucide doar cu mirosul.
Totuşi, când l-a privit, Ryūji putea simţi carnivorul sărind din acei ochi. Desigur asta era doar o iluzie, totuşi părea mai real decât realitatea. Greutatea carnivorului l-a doborât pe Ryūji pe podea şi a răcnit cu un sunet care l-a şocat până în adâncul fiinţei. Sunetul produs părea să zică, „ Pot distruge pe cineva ca tine oricând vreau”. Ghearele şi colţii ascuţiţi s-au apropiat încet de el, emanând o sete de sânge şi mirosul unei bestii.
În comparaţie cu figura ei micuţă, iluzia mult mai vastă care se contura în faţa lui era...un tigru.
- Ah, ahh–ah, ah, ahh...c–chiar aşa.
Fără să-şi de-a seama, Ryuuji începu să de-a din cap aprobator şi să aplaude.
- Deci din cauza asta i se spune Tigrul din Palmă! Mă întreb cine i-a dat numele ăsta, dar—
—nu e un nume minunat?
- Şi i se potriveşte atât de bine, sunt impresionat.
Fata privi spre Ryuuji, murmură fără zgomot „dragon”, apoi se uită la el cu dispreţ.
Nu era dificil de înţeles de ce.
Din cădere sau pentru că a fost sfâşiată de tigrul fantomă, jacheta gakuran a lui Ryūji era descheiată. Dedesubt purta un tricou colorat cu model „Soryū(Dragon în Zbor) pe care Yasuko l-a cumpărat fericită pentru el. Nu era ca şi când Ryūji a dorit să poarte un tricou care ar putea crea asemenea neînţelegeri, doar că toate celelalte haine ale lui erau duse la spălat în acea zi şi nu se aştepta ca cineva să poată vedea ce poartă el sub jachetă. Simţindu-se stânjenit cumva, Ryūji şi-a acoperit rapid pieptul, ca o fata care a fost atacată de un golan. În acel moment a simţit că cineva se apropie tip-til.
- Ai întârziat, Taiga! Ai sărit peste Ceremonia de Deschidere, nu-i aşa?
- Am dormit prea mult. Oricum, mă bucur că sunt în aceeaşi clasă cu Minorin anul acesta.
- Daa! Şi eu!
Nu era nimeni alta decât Kushieda Minori.
Ea s-a adresat Tigrului din Palmă, direct cu numele „Taiga”, şi chiar a zâmbit şi i-a mângâiat părul cu blândeţe, în timp ce Tigrul din Palmă i s-a adresat la fel de intim cu „Minorin”.
Privind toate astea, Ryūji a început să audă şoaptele din jurul lui.
- Deci Prima Rundă e câştigată de Aisaka, Tigrul din Palmă?
- Se pare că Takasu e înfricoşător numai în aparenţă, nu e un delicvent!
-Hm? Serios?
- De-asta a pierdut în faţa Tigrului din Palmă. De altfel, ferocitatea ei e autentică.
Neînţelegerile au fost rezolvate mult mai curând decât se aştepta Ryuuji, cu toate acestea...
Tigrul din Palmă avea un nume uimitor, Aisaka Taiga.
Înălţimea ei era 145 cm.
Aisaka Taiga şi Kushieda Minori erau ceea ce ai putea numi buni prieteni. Din diversele şoapte pe care Ryuuji le-a auzit, se zvonea că tatăl ei lucra ca om bun la toate în lumea interlopă. Un alt zvon era că tatăl ei era, de fapt, un maestru în arte marţiale care stăpânea lumea interlopă din America. Şi mai era altul care zicea că ea însăşi era un expert în arte marţiale, dar a fost exmatriculată din dojo-ul ei pentru că şi-a atacat maestrul.
La început când abia a intrat la liceu, mulţi oameni au fost păcăliţi de frumuseţea ei, şi mulţi băieţi s-au aliniat să i se confeseze. Bineînţeles că visele lor au fost spulberate fără milă, fiind intimidaţi, muşcaţi, rupţi bucăţi... Erau câţiva care nu şi-au revenit niciodată după ce au fost reduşi la fiinţe nesemnificative de ea. Oriunde mergea Aisaka, cărarea ei era scăldată în sângele a nenumerate cadavre de elevi masculi.
Erau multe ştiri neplăcute legate de Aisaka Taiga. Indiferent dacă zvonurile erau adevărate sau nu, nimeni nu se îndoia că era cea mai periculoasă fiinţă din şcoală.
La multe zile după Ceremonia de Deschidere a aflat Ryuuji aceste lucruri.
| Înapoi la Ilustraţii | Pagina Principală | Înainte spre Capitolul 2 |
